luni, 25 mai 2020

A ÎNNEBUNI E OMENEȘTE

Iubito cu ocazia minunii
ți-au înnebubit iar sânii

Și mi-au ars sinapsele
c-au înnebunit și coapsele

Iadu-mi dă alte imbolduri
c-ai înnebunit din șolduri

Și-mi arată chiar nimicul
c-a înnebunit buricul

Toată ești o nebuneală
de răsai din noapte goală

Și mă-ntreb vai omenește
Dumnezeu nu-nnebunește

Răsturnând tot Universul
îmi înnebunește versul

Și-mi arde pe loc hârtia
dacă-ți fur și-n scris fetia

Și-mi aruncă iar blestemul
c-a înnebunit poemul

Și nu vrea ca să primească
nebunia-mi omenească

Costel Zăgan

STAGNARE

 Soarele nu mai apune cerul este mult prea trist infinitu-i până mâine pentru rest nu mai insist COSTEL ZĂGAN, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE